"Trebuinta patologica poate ucide schimburile afective"

"Afectivitatea reprezinta o componenta esentiala a psihicului uman, fiind in permanenta prezenta in comportamentul si activitatile cotidiene pe care le desfasuram." Avem nevoi constante, nevoi-fulger, nevoi imperioase sau pur si simplu pseudo-nevoi. Capricii, cum le-ar numi cei din jur, must-uri, cum le-am numi noi. Nevoi primare si nevoi secundar. Nevoi sociale si nevoi individuale. Nevoi afective, nevoi sexuale. Singura problema in ceea ce le priveste, nu este diversitatea lor, ci mai degraba cantitatea lor, direct proportionala cu evolutia. Evolutia societatii, tehnologiei, lumii in general. Cu cat vedem, simtim, auzim, gustam mai multe, cu atat ne place mai mult sa "fabricam" nevoi din ce in ce mai "vitale". Vitale - pentru ca doar imediata lor satisfacere ne poate permite sa accedem la o alta nevoie, si mai grandioasa, si mai greu de satisfacut, iar tocmai acest "quest" ne creeaza impresia ca "traim".

Nevoile afective sunt cel mai greu de gestionat. Par unele dintre cele mai dispensabile, la o prima vedere total superficiala, in realitate fiind cele care dau mari dureri de cap. La propriu.

Nu sunt vreo somitate in materie, pentru a-mi permite sa arunc pareri. Cel mult pot aduna franturi de informatie, sa le ingurgitez si intr-un apoteotic final sa emit o mareata parere, trecuta prin filtrul experientelor personale, astfel incat sa pot sustine ca da, e verificata.
Nu pot in schimb sa nu fiu de acord cu titlul mai sus mentionat. Nu este nimic paradoxal. E ca si cum ai cere ceva la nesfarsit, ceva ce stii ca exista, ca poti cere pentru ca ti se va da, fara a-ti pune vreo secunda problema ca se poate termina. E aceeasi poveste ca si cea a carbunelui.

Portretul Antropologic al hiperconsumatorului: Jurnalul Meu

10 ianuarie

Traversând strada, mă opresc la marginea trotuarului, speriat de valul de mașini care curge în spatele meu amenințând să mă strivească ca pe un gândac, și mă gândesc dezamăgit la ce folos atâția ani de evoluție umană. La ce folos să ne mândrim de statutul nostru de homo sapiens sapines, cu eșarfa portocalie dungată Hermes în valoare de 1500 de euro legată de gât, când încă avem în jurul nostru ausralopiteci conducând merțane, al căror limbaj le confirmă statutul. Poate vi se va părea că sunt ceva specimen hiperdelicat, care tremură ca o frunză doar la auzul cuvintelo “ce p**** faci? Dă-te din drumul meu, băăăăăăăă țăăăăăăraneeeee!!!”, dar îmi permit să vă contrazic. Auzul meu este atât de sensibil pentru că încerc să îmi asum statutul de ominteligent și cult, refuz să cred că sunt o maimuță urlătoare, care intră în călduri la vederea unei femele, și care se consideră Hercule când vine vorba de un amărât care încearcă să treacă strada. Deși dacă mă gândesc mai bine, uitându-mă în jur, peisajul urban actual pare realmente desprins din scenografia “Planetei Maimuțelor”.

5 februarie

Da! Reducerile au aterizat și în micul nostru oraș! Vitrine până nu demult colorate, cu luminițe, beculețe, manechine grațioase purtând obiecte vestimentare din ultimele colecții, decoruri fanteziste amintind de zâne și fauni, sirene și sfincși în peisaje ecuatoriale, pargurgând toate epocile evoluției omenirii, sunt acum dezgolite de strălucire, zgâriind privirile trecătorilor. De data aceasta, cuvintele, litere împrăștiate pe suprafața de sticlă perfect curată a geamurilor magazinelor te atrag magnetic în interiorul acestora. Tremurăm de fiecare dată când cititim gradiosul “reducere”, transpirăm pe măsură ce încercăm să descriptăm câteva procente și abia în acele momente realizăm incredibila putere a logosului...Semiotica ne ajută....Vedem: 25%, 30%, 45%, chiar 50%...și se face cald în jur, îmbulzeală...75%...și într-un final apoteotic...LICHIDARE DE STO! Ce poți să îți dorești mai mult de la viață? Încă 3 carduri VISA alimentate...da....și ești pe deplin fericit!

21 martie

Se spune că în postul Paștelui suntem mai buni, mai milostivi, ne abținem de la multe plăceri, fie ele carnale, culinare sau de altă factură. Cert este că eu nu am fost niciodată un om cumpătat atunci când vine vorba despre lucruri. Nici măcar o singură dată nu am rezistat unui nou ipod atunci când mi s-a oferit incredibila șansă de a intra în posesia lui pentru un preț de nimic. Bine, recunosc că acel preț ar fi asigurat hrana pentru o lună a unei familii de rromi, dar hei, vorbim aici de mine, da? Îmi asum de deplin eticheta de egoist....Adică să fim realiști, filantropie cu forța nu se poate...Sau nu se mai numește filantropie.

1 aprilie

Iată o dată din calendar care îmi este foarte dragă. Este singura zi în care pot face farse urâte și cretine, care amintesc de adolescență tuturor prietenilor, fără ca aceștia să se supere pe mine...tare. Astăzi de exemplu, am trimit un curier la cel mai bun prieten al meu, Mișa, cum că i-ar fi ajuns o comandă făcută pe internet în urmă cu 2 săptămâni. Partea amuzantă este că el chiar a făcut o astfel de comandă, tocmai de asta planul meu a funcționat atât de bine! În sfârșit, curierul ajunge, sună la ușă, Mișa deschide, ia în primire coletul și se pregătește să plătească...Surpriză!!!! De unde până unde bietul Mișa se aștepta la o sumă omenească, află că are de plătit...2500 de euro!!1 Haha hahhhaaaaaa!!! Curierul, care avea sarcină să îi urmărească fiecare reacție comportamentală, abia se stăpânea să nu leșine de râs, pe când săracul Mișa se făcea verde-albastru-galben la față. Într-un final i s-a făcut curierului milă de el și i-a spus ce și cum. Păcat că Mișa mă urăște de moarte pentru următoarele zile...
14 mai

Visez la concediu de 4 zile. Nu-mi doresc decât să plec într-o destinație absolut luxoasă, plină de plaje cu nisip fin, fete bronzate, cu piele lucioasă și costume de baie minuscule...Visez la un concert nebun, la care solistul să mă invite pe scenă și să cânt alături de el...M-am plictisi de apartamentul meu gol și incredibil de frumos, la care mă întorc în fiecare seară după berea cu băieții. Nu mai vreau cumpărături compulsive, dar nici că m-aș putea opri vreodată...Tocmai am spus că sunt compulsive! Da, sunt foarte trist, dar știu că îmi va trece. Este primăvară iar, la mine tot ce ține de primăvară este tragic: primăvara fac alergie (înfiorătoare!), primăvara mi-a murit de jigodie primul cățel, tot primăvara sunt mereu falit (pentru asta n-am nici o explicație, jur!), în această perioadă odioasă, șarpele meu Odin a masacrat fără milă șopârla Krimia...și câte și mai câte. Și în fiecare an se mai adaugă ceva scârbos la această listă interminabilă...(bine, mărturisesc, de fapt mă simt așa fiindcă tocmai am fost părăsit de logodnică... sub motivul că, citez “tu nu ești o ființă umană!!!”).
Urăsc luna mai!

29 iunie

Este a treia zi de terapie și deja mă simt mai bine. Am apelat la serviciile unui psiholog, care sper să mă ajute să scapt de obsesia mea legată de ceasuri. Trebuie să vă mărturisesc rușinat că trei sferturi din veniturile mele pe ultimul an s-au dus pe ceasuri. Dar ieri, ieșind de la birou, am evitat străduța pe care știu că se află cel mai elitist magazin de ceasuri din oraș! Este prima victorie, iar războiul va fi crunt, dar eu îl voi câștiga!

11 iulie

Mă pregătesc de vacanță! În sfârșit cred în Dumnezeu! (Nu, nu mă duc în pelerinaj la Ierusalim, ci doar știu că există, m-ai ascultat ruga, mă trimite în Bahamas!) Avionul pleacă peste 7 ore, iar bagajele mele nu sunt terminte... Total atipic...În general aruncam trei tricouri, o pereche de jeanși 3 chiloți, 3 perechi de șosete și basta! A...da, asta făceam la 18 ani. Acum, trebuie să am grijă de imaginea mea, pe care am construit-o cu atâta efort și răbdare. Acum , sunt un bărbat respectabil, fără vicii (prea mari), fără obsesii (bine, chitările au fost dintotdeauna), inteligent (asta cu siguranță), ce mai, un adevărat exemplu pentru societate! Care, este pe deplin răsplătit (sau se auto-răsplătește, avându-l pe Dumnezeu de partea lui! Țâc!) cu o vacanță pe care de multă vreme și-a dorit-o! Bahamas...aterizez!!!

2 august

Deși planificasem doar două săptămâni, iată că după trei, încă mai sunt aici, pe plajă, complet falit (o tânătă domnișoară a avut grijă să mă taxeze pentru o noapte...cu adevărat de neuitat), iar șeful refuză să îmi alimenteze cardul ca să pot ajunge acasă. Zice că asta îmi va fi învățătură de minte, să nu mai visez la concedii exotice. Am două șanse: fie să mă angajez măturător de stăzi (ceea ce pentru statutul meu social este inadmisibil!) fie să aștept vreo doamnă drăguță, trecută bine de a doua tinerețe, care să mă ia sub aripa ei protectoate...Până una alte, trăiesc la mila hotelului...Dorm unde apuc, mânănc resturi de la bucătărie...Dar hei, sunt în Bahamas!

20 septembrie

Vreme tipică de toamnă, ploaie, ceață, frig. Trebuie să îmi cumpăr un noul palton. Sunt invitat la un restaurant extrem, dar extrem de luxos mâine seară, și nu am nici cea mai vagă idee ce aș putea purta. Am realizat că garderoba mea conține în proporție de 65% haine negre. Știu, sunt cele mai elegante, dar parcă aș face o excepție extravagantă, ca să nu fiu în ton cu vremea. Am avut o mică ceartă cu mama, nu pot să îi înțeleg spiritul matern. Chair și la vârsta pe care o am, se încăpățânează să îmi facă vizite inopinate și să îmi cotrobăie prin cămară și dulapuri sub pretextul că îmi face ordine. Nu pricepe că dacă aveam nevoie de așa ceva, îmi luam o iubită și gata!

31 octombrie

Urăsc faptul că nu suntem în stare să avem grijă de propriile valori și traditții. De ce trebuie mereu să fim în urma americanilor, să le copiem fiecare gest, idee, sărbătoare? Toată povestea asta cu party la firmă de Halloween mi se pare de un prost gust ieșit din comun. Nu numai că refuz să mă adaptez la așa ceva, din contră, de acum mă voi sustrage de la toate activitățile de grup care nu sunt în spiritul țării mele. De multe ori am fost acuzat că aș fi cosmopolit, dar abia acum îm dau seamna cât de adânc înrădăcinată este ideea de tradiție națională pentru mine. Refuz americanismele!

19 noiembrie

Suntem în postul Crăciunului. De când cu toată povestea asta de marketing cultural, nici măcar Crăciunul nu a fost lăsat în pace. Trebuia cumva să îl boicoteze careva și pe Iisus, că doar prea bine stătea în ieslea lui, înconjurat de animale și fân. Trebuia să găsească vreun deștept un mijloc de al introduce pe Nea' Crăciun în schema asta ridicolă. Da, nu sufăr sărbătoarea asta. Nici pe asta. Singurul aspect plăcut este că mă pot desfăta în voie cu cadouri făcute de mine pentru mine, și nu trebuie să mă chinui să mă aliniez cu lumea, că doar am pretext: eu nu sufăr Crăciunul, drept urmare nu mă interesează nimic legat de sărbătoarea asta.

24 decembrie, ora 23.56

Este ajunul Crăciunului, mai sunt 4 minute până în data de 25 Decembrie, ziua de Crăciun. Sunt singur, cu o sticlă de alcool extra fin în brațe, o cutie de șervețele pe masă, sarmale la conservă în frigider, ninsoare și gheață pe balcon (și floarea de la fosta logodnică la fel de înghețată ca și apa din găleata de spălat pe jos). Sunt singur și trist, și regret tot ce am făcut și am zis în ultima lumă. Îmi pare rău că mi-am aruncat propriile frustrări hedoniste și cabotine asupra acestei sărbători sfinte. Regret că mi-am umplut biblioteca cu albume scumpe, pe care le răsfoiesc singur. Îmi pare nespus de râu că mi-am alungat păriții, spunându-le că nu am nevoie de ei. Știu,
m-am adus în această stare, pentru că sunt atât de meschin încât mă autoflagelez, mă prefac a mă complace în această situație insuportabilă, după care o consemnez în aceste pagini de jurnal, cu scopul de a fi citite cândva, de cineva...Sunt o mizerie umană...Mai bine aș fi fost un australopitec amărât, care să nu știe nimic...

31 decembrie

Este ultima zi din an, și la fel ca toată lumea, încerc și eu să fac o listă. Nu vreau un bilanț al anului care tocmai a trecut, fiindcă nu mă va ajuta la nimic. În schimb, nici nu îmi propun schimbări revoluționare în comportamnet, nu vreau să fiu sau să mă dau drept altcineva. Toate trec, și sper că nu voi avea un alt fel de drum decât evolutiv. Știu că toată lumea mă iubește și mă acceptă așa cum sunt, chiar dacă mă caracterizează drept “măgar” sau “porc” sau “prost”. Eu știu că sunt apelative care ascund afecțiune în spatele unor cuvinete aparent dure. Așa că, pe sfârșit de an, nu îmi doresc decât să fiu mai bogat, mai deștept, mai frumos și nu în ultimul rând, mai modest decât sunt deja!
La mulți ani!

VI

Trecuseră luni bune de când nu mai ştia nimic de el. Nu pentru că nu şi-ar fi dorit ci pentru că era mai bine aşa. O frază care de altfel n-o caracteriza deloc. Toate compromsiurile pe care le-a făcut, toată renunţarea sinelui în faţa lui nu-şi aveau rostul până la urmă. “Pentru ce? Toate se termină, chiar şi boala mea se va încheia la un moment dat”.
Căsuţa de lemn din mijlocul lui nicăieri, unde a decis să îşi refacă aşa zisele rămăşiţe de viaţă, era în seara aceea mai primitoare ca niciodată. Podeaua de lemn se încălzise sub puterea calorică a focului din şemineu, iar pereţii adăposteau cu plăcere forme şi figurine ciudate care dansau când în cerc când fără nici o noimă, urmând cu precizie actoricească didascaliile limbilor de foc din şemineu.
În cămăruţă domnea o dezordine tipică ei, cu atât mai mult cu cât nu aştepta niciodată pe nimeni, nu avea prieteni sau vecini care să vină în lungile după amiezi de sâmbătă să îi deranjeze singurăteatea. Doar Zulu, micuţul labrador îi tulbura pustinicia într-un mod foarte afectuos. Era singura companie pe care şi-a permis-o din raţiuni pragmatice legate de boală. În urmă cu câteva luni venise aici, hotărâtă să abandoneze totul pentru că nu exista cale de scăpare. Nu a fost un pas uşor, dar cel puţin era unul bine motivat. Să scutească pe toţi cei dragi de o putrefacţie lentă şi dureroasă, vizibilă în orice moment. Ceea ce nu ştia ea, era că de fapt motivul nu avea temei.
Durerile nu erau foarte puternice, dar din când în când îi dădeau mari bătăi de cap, iar rezervele de medicamente, respectiv calmante care nu demult păreau interminabile acum erau pe sfârşite. Iar asta însemna un contact nedorit cu civilizaţia.

Îşi formase deja tabieturi, în fiecare dimineaţă ieşea la plimbare în jurul căsuţei cu Zulu, aşteptând ca acesta să crească, să o trântească în zăpadă iar ea să îl bulgărească atât de tare încât sărmanul căţel să o lase baltă şi să se ascundă sub băncuţa de lemn din curte.
După plimbare obişnuia să hrănească micul animal, abia apoi îşi servea cafeau slabă, mai mult laptele cu cafea. Se lăsase de fumat pentru că nu avea de unde să îşi procure ţigări bune. Doar rahaturile acelea mongoleze de doi bani.
Partea care îi placea cel mai mult şi pentru care nu regreta abandonul civilizaţiei era că se apucase de scris. Bineînţeles că orice frază îi ieşea din mână o critica la sânge şi nu îi plăcea nimic, dar măcar avea o ocupaţie care o împlinea. Niciodată nu crezuse că se va putea detaşa atât de tare de ziare, telefoane, internet. Ca să nu mai vorbim de prostiile tipic feminine care dintotdeauna o înconjuraseră. Adio pantofi asortaţi la genţi, adio eşarfe asortate parfumului etc etc.

Se gândea mult la el, la ce ar face dacă ar reapărea cumva (dar desigur, asta era imposibil) în peisajul cotidian …O despărţire atât de urâtă nu avea cum să nu aibă repercursiuni asupra percepţiei lui despre persoana ei…În mod cert nu ar fi ceva foarte civilizat…Și chiar dacă ar fi, în cel mai bun caz ar fi constipat şi lipsit de interes…În fond, atâtea luni fără o veste nu au cum să genereze o reacţie pozitivă….Îşi alungă însă repede ideile care o întristau.

În aceeaşi seară îşi luă ultimele calmante şi între timp îşi pregăti bagajul pentru a doua zi. Deşi nu luase în calcul această posibilitate, aşteptându-se demult ca totul să se fii încheiat, trebuia să facă o vizită medicală. Trebuia să obţină alte calmante.

Adormi foarte greu, fiind uşor nervoasă din cauza zilei care o aştepta. Nu ştia exact unde trebuie să meargă, cu cine să vorbească sau ce să ceară. Dar ştia că alte veşti decât cele pe care deja le cunoştea nu avea cum să primească. Era o soartă cu care se obişnuise şi pe care o acceptase demult.

Dimineaţa se anunţa însorită, dar foarte rece. Zăpada era la nivelul ei obişnuit, semn că nu mai ninsese peste noapte. Fu trezită de alarma enervantă a ceasului, şi hotărâ să mai lenevească încă 5 minute sub aşternuturi. Un obicei de care nu se putuse debarasa, şi pe care în fond nu avea de ce să îl corecteze. Zulu era şi el în pat, dând uşor din codiţă şi aşteptând să fie luat sub plapumă, ceea ce se întâmplă destul de repede. În semn de recunoştinţă începu să o lingă în urechi cu limbuţa lui aspră şi roz, dar imediat se opri pentru că se simţi tras de coadă. Ceea ce nu suferea, drept care începu imediat să mârâie iritat.

O dată momentul de tandreţe încheiat, săvârşi ritualul matinal obişnuit, înfulecă pe fugă o felie de pâine şi se urcă în maşină, gata să pornească spre oraşul cel mai apropiat.
Drumul era destul de greu de urmat, stratul de zăpadă fiind mare. Nu era obişnuită să conducă în astfel de condiţii, cu atât mai mult cu cât nici pe vreme fruumoasă nu agrea această activitate. O consola însă faptul că nu avea de mers cine ştie cât. Într-o oră ar trebui să ajungă la destinaţie.

Parcă în centrul micului orăşel Sulanheer aflat la graniţa cu China, şi o luă la pas, căutând un birou de asistenţă turistică. Era atât de ciudat ca nimeni din jur să nu vorbească o limbă cunoscută, încât i se părea că se află înt-un alt univers. Nici măcar nu reuşea să descifreze panourile stradale, afişele cu care erau împânzite stâlpii. Oamenii erau ciudaţi, feţe mongole la tot pasul, aproape că îşi dorea să vadă un negru sau un alb. Iar ei se uitau la ea cu mirarea şi curiozitatea tipică bătrânelor de la ţară, atunci când o nouă figură necunoscută îşi făcea apariţia în sat.
După o oră şi ceva de învârtit în centrul orăşelului, renunţă la căutarea agenţiei de turism care probabil nici nu exista, şi decise să se ghideze după semnul crucii roşii. Era cel mai prbabil să găsească un spital sau cabinet medical în acel mod.
O idee strălucită de altfel, după nici zece minute găsi o clădire destul de impunătoare unde, deasupra porţii trona semnul arhicunoscut alături de o denumire pe care nu reuşea să o buchisească, dar care cel mai probabil se referea la spital.
Îşi făcu curaj şi intră. Habar nu avea pe cine trebuie să întrebe despre un medic, dar nu putea fi foarte greu.
Avu noroc cu un portar tinerel care la auzul cuvântului “english” începu să dea frenetic din cap şi să zâmbească vizibil bucuros că întâlneşte în pustietatea aceea pe cineva care să vorbească engleza. Îi explică rapid că medicul pe care îl caută este momentan înt-o consultaţie, dar nu va dura mai mutl de o oră şi pe bază de urgenţă îi va rezolva intrarea.

Îi mulţumi din suflet după care îl rugă să îi explice unde putea găsi un magazin cu ţigări “normale”, internaţionale, un Malboro, un Kent ceva…
Iniţial, tânărul nu păru că pricepe despre ce este vorba, dar după câteva secunde de nedumerire zâmbi din nou şi o grăbi în stradă unde, gesticulând haotic îi explică pe unde trbuie să o ia ca să ajungă la noua destinaţie.


După o ora în care a reuşit să topească jumătate de pachet de ţigări cărora le dusese dorul în ultimele luni, s-a întors la spital, unde fu îndrumată politicos de tinerelul mongol la etajul al 3-lea, la cabinetul medicului.


Ceea ce se întâmplă după aceea, felul în care decurse cu chiu cu vai consultaţia, traducerea tânărului portar, sau metodele de consultaţie nu şi le putea explica. Cert este că totul i se părea o mare greşeală, ameţea iar capul îi pleznea. Nu ştia dacă s-a trezit, dacă încă este în spital sau pe ce planeta era.


Era la cafeneaua din incinta spitalului, iar tinerelul o aduse la simţiri, repetându-i aceeaşi frază, pe un ton fericit şi cu nelipsitul lui zâmbet: “ Miss, you ok. You no cancer. Ok? You fine.You nothing. You go home!”

Acasă? Boală…? Sănătate?? Ce?????
Care casă????

În următoarea secundă mai ceru o cafea. Simţea că lesină.